Edificiu nemarginit

nu credea că lumina ei,
v-a străluce în el un soare,
că un zâmbet viu, purificariu,
să transforme în alb, un negru cenuşiu..
- tristeţe apăsătoare.. taci!..işi spune,
şi parcă dorul lui tot creşte..
la duioasa legănare,
ce pluteşte către calda-nbraţişare.
Şi cerul îngheţat priveşte şi se miră,
şi timpul tainic trece şi se-nchină,
dar l-acoperă o flacără ascunsă,
chiar dacă frigul rece tot abundă, să pătrundă.
Se [...]

Citeşte articolul complet »