Dragostea nu se strambă!

În castelul de pe munte,
tu frumoasă, mandră-n geam,
eu viteaz cu păru-n frunte,
stau şi salivez alean.

Muntele e mare umăr,
al pămantului tulpină..
sus în turn, o armonie sună,
cor de păsărele, tu,  şi-un zumzet de albină.

Întrerupt, privesc fereastra,
către chipul tău serenisism,
iar deodată-n graba mare,
arunc mătura şi gata.M-am oprit!

- ce-i cu nasul meu acuma?
parc-o floare mi-a vorbit..
Sus la tine mă îndrumă,
simţul meu nestăpanit.

E balsamul minunat,
din spre părul carlionţat..
dar uimit..de unde-aşa miros ciudat?..
vaiii…în ce am mai călcat..

De eram puţin atent,
şi nu cădeam în acest moale,
mă suiam la tine-n turn,
să mă balbai la răcoare.

Atata vrajă mă-n presoară,
acest izvor dinspre fereastră,
ce se rastoarnă peste mine,
ca o spartă vie ploaie.

Ca un trandafir mă cheamă.
..mirosind si ud tot leoarcă,
Sub privirea ei ce-a blandă,
să verificăm.. se strambă?