Dragostea nu se strambă!
În castelul de pe munte,
tu frumoasă, mandră-n geam,
eu viteaz cu păru-n frunte,
stau şi salivez alean.
Muntele e mare umăr,
al pămantului tulpină..
sus în turn, o armonie sună,
cor de păsărele, tu, şi-un zumzet de albină.
Întrerupt, privesc fereastra,
către chipul tău serenisism,
iar deodată-n graba mare,
arunc mătura şi gata.M-am oprit!
- ce-i cu nasul meu acuma?
parc-o floare mi-a vorbit..
Sus la tine mă îndrumă,
simţul meu nestăpanit.
E balsamul minunat,
din spre părul carlionţat..
dar uimit..de unde-aşa miros ciudat?..
vaiii…în ce am mai călcat..
De eram puţin atent,
şi nu cădeam în acest moale,
mă suiam la tine-n turn,
să mă balbai la răcoare.
Atata vrajă mă-n presoară,
acest izvor dinspre fereastră,
ce se rastoarnă peste mine,
ca o spartă vie ploaie.
Ca un trandafir mă cheamă.
..mirosind si ud tot leoarcă,
Sub privirea ei ce-a blandă,
să verificăm.. se strambă?
Imbinand spiritul ludic,amuzamentul cu sensibilitatea ai reusit sa surprinzi dorinta ce e ambalata frumos in sentimentul asteptarii acestei printese cu parul carliontat.Se spune ca in fatza dragostei sufletele nu “se stramba” ci se rup, se desfac…emanand cel mai pretios parfum…Doar tu iti poti da seama daca “se stramba” sau se desface asemenea unei magnolii inflorite…;)