Edificiu nemarginit

nu credea că lumina ei,
v-a străluce în el un soare,
că un zâmbet viu, purificariu,
să transforme în alb, un negru cenuşiu..

- tristeţe apăsătoare.. taci!..işi spune,
şi parcă dorul lui tot creşte..
la duioasa legănare,
ce pluteşte către calda-nbraţişare.

Şi cerul îngheţat priveşte şi se miră,
şi timpul tainic trece şi se-nchină,
dar l-acoperă o flacără ascunsă,
chiar dacă frigul rece tot abundă, să pătrundă.

Se lipeşte şi ca-n dorinţa lui tot creşte,
de unde oare tot apare,
din ce vis frumos tot vine,
presărând cuvinte de iubire..

Se deschide ca o floare,
dezlegând subânţelesul lui dorit,
raţional ca să rămână,
nedespărţiţi, sub neantul cel nemărginit.